În aceeași zi în care mama m-a certat zdravăn că nu mă spăl pe dinți, buna mea prietenă Ayako m-a întrebat dacă nu vreau să facem rost de un prinț fermecos. Citise într-o carte veche, cu copertele rupte și cu pete de cacao cu lapte, cum putem găsi o asemenea făptură. Ayako nu e poreclă, e un nume. Așa cum pe mine mă strigă toată lumea Ilinca, ei îi spun Ayako, pentru că părinții săi sunt japonezi.
     S-ar putea ca pe limba lor „Ayako” să însemne chiar „Ilinca” și de asta noi să ne înțelegem așa bine...

     – Și dacă prindem un prinț fermecos, ce facem cu el? am întrebat-o eu.
     – Nu știu... îl punem într-o cutie și ne uităm...
     – Da' cu ce-l hrănim?
     – Păăăi, dacă-i mic, îi dăm lăptic, a zis ea.
     – Și dacă-i mare, îi dăm sarmale, am completat-o eu.
     – Ce-i aia sarmale? s-a mirat Ayako.
     – Ufff, chiar nu știi? Gogoloaiele alea de orez, cu carne tocată, pe care ne obligă să le...
     – Aaa, da, da! a sărit Ayako. Știu! Un fel de sushi românesc, de porc...

(Ilustrații de Gabriel Poenaru)