Fecioria ca măsură a vieții îngerești și realitate ­îndumnezeitoare se identifică cu nobleţea unei superiorităţi culturale, supra‑sociale şi supra‑etnice, care se avântă în căutarea libertăţii ontologice aparţinând „făpturii celei noi” în Hristos (II Cor. 5, 17). 
Deși aproape necunoscut în modernitate, textul ine­dit al lui Vasile de Ancyra a fost vreme de secole unul dintre cele mai de seamă − dacă nu cel mai important dintre tratatele ascetice (fiind, oricum, cel mai copiat manuscris Despre feciorie din literatura patristică) −, dezbătând fecioria sub aspect socio-antropologic și medico-teologic, din perspectiva principiilor unei asceze aplicate, într-o manieră singulară, complexă și inegalabilă, marcată de însemnele stilistice ale unui discurs post‑modern. 
Textul lui Pseudo-Atanasie al Alexandriei, prin su­bli­nierea unei alte dimensiuni a acestei realități, abordează viaţa în feciorie în context liturgic, din perspectiva asumării unei făgăduinţe concrete şi a unei „afierosiri” lui Dumnezeu care defineşte statutul social al fecioarei, având ca interlocutor imaginar femeia, căreia îi prezintă o variantă de emancipare socială – probabil cea dintâi în istoria culturală a omenirii –, și pledează pentru faptul că egalitatea dintre sexe – atât la nivel teologic, cât şi social – nu poate fi dobândită şi întemeiată decât pe virtute.