În fiecare an, primăvara picură noi nădejdi în sufletele noastre. Întreaga fire, trezită din nou la viaţă, se îmbracă în haină aleasă, în veşmânt de sărbătoare. Pretutindeni zbucneşte viaţa: pe munţi, în văi, în codri, pe câmpie; numai în sufletul leneşului şi al necredinciosului n-are loc nici o primeneală, căci vântul vieţii suflă a pustiu în el ca într-o casă măcinată de ruină.
     Să vă mai aţintiţi ochii şi către cer, căci după moarte într’acolo-i croită cărarea sufletului nostru. Unei păsăruici cum e ciocârlia, încă-i place să se înalţe către soare în cântec de preamărire, şi vouă, să nu vă fie drag a vă înălţa cu sufletele către cer măcar în zile de Duminică şi sărbători?! Natura întreagă şi-a schimbat veşmântul. Dar voi, hainele vechi ale păcatelor, primeniţi-le cu haina curată a faptelor bune, căci, altfel, creştinii care nu vor să se abată din calea urâtelor deprinderi şi a păcatelor vătămătoare, se aseamănă cu crăcile rămase uscate dintr-un copac înfrunzit.
     Din frumuseţea primăverii desprindeţi un tâlc şi pentru bietul suflet!

                                                                                            Pr. N.V. Hodoroabă