Tributar eforturilor practice şi concrete de a-i ajuta pe oameni în urcuşul lor duhovnicesc, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Calinic împărtăşeşte publicului larg o nouă lucrare sintetică, cu nădejdea că lecturarea ei este extrem de benefică în contextul contemporan.

De data aceasta, tema demersului ştiinţific şi teologic pe care l-a întreprins Înalt-preasfinţia Sa este mai anevoioasă, dat fiind faptul că dezbate parcursul sufletului după moarte, aspect care în decursul timpului, din pricina anumitor incertitudini, a generat devieri de la dreapta credinţă şi, implicit, apariţia învăţăturilor greşite.

În excursul său, autorul arată că omul este sortit morţii trupeşti, ca urmare a păcatului şi a lipsei de pocăinţă a lui Adam. Dar cu toate acestea, Sfânta Scriptură ne învaţă că viaţa nu încetează după moartea fizică, ci trece într-o existenţă superioară, în care sufletul, după caz, fie îşi găseşte fericirea şi liniştea eternă în nemijlocita apropiere de Hristos, fie este supus chinurilor veşnice.

Ca atare, timpul vieţii pământeşti are sens unic: este timpul mântuirii, după cum spune Sf. Apostol Pavel (2 Corinteni 6, 2).

Fiecare clipă a vieţii se face prilej pentru mântuire, început de sfinţenie, ocazie de comuniune cu Dumnezeul Cel viu şi întoarcere din abisul împietririi conştiinţei, ce avertizează asupra unei stări mai grave decât moartea trupului: moartea spirituală.

Sfârşitul vieţii trebuie înţeles ca o vreme a culegerii roadelor, o împlinire a lucrării în acest plan orizontal, la care suntem chemaţi, urmând să culegem răsplata faptelor noastre în planul vertical în ziua hotărâtă de Dumnezeu, considerată ca fiind ultima a acestei lumi: „este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27).

Constatăm o universalitate a credinţei în nemurirea sufletului, la care se adaugă credinţa într-o judecată a sufletelor după moarte, ceea ce explică marea asemănare a riturilor şi ceremoniilor funerare din toate religiile mari ale lumii. Omul, indiferent de apartenenţa sa la o anumită epocă istorică sau zonă geografică, păstrează în sufletul şi în conştiinţa sa cele două dimensiuni esenţiale ale adevărului: viaţa veşnică şi petrecerea acesteia în Rai – „anticamera Împărăţiei lui Dumnezeu” (Matei 25, 34) – sau în Iad – „a cărui lumină este ca o beznă oarbă” (Iov 10, 21).

Destinaţia sufletelor este hotărâtă la Judecata particulară care, conform Sfinţilor Părinţi, are loc la patruzeci de zile după moartea trupului. Cu toate acestea, sentinţa definitivă nu este dată până la Judecata de Apoi, iar rugăciunile celor vii şi rugăciunile Bisericii pentru cei adormiţi sunt în măsură să schimbe hotărârile lui Dumnezeu – pomenirea morţilor fiind o datorie şi, totodată, o probă a iubirii fiecăruia dintre noi faţă de semeni.

Cât priveşte criteriul Judecaţii, acesta este, în mare măsură, reprezentat de iubirea creştină, exprimată prin posibilitatea de a-L vedea pe Hristos în cealaltă persoană – indiferent cine ar fi aceasta –, deoarece doar această iubire este capabilă să pună început unei veşnice comuniuni cu Însuşi Dumnezeu.

Totodată, trebuie amintit faptul că şi trupul devine nemuritor la învierea generală, după Judecata de Apoi, astfel încât cei adormiţi în Hristos vor avea din nou trupuri vii, transfigurate, „asemenea trupului slavei lui Hristos” (Filipeni 3, 21), şi vor trăi împreună cu Mântuitorul Hristos într-o lume nouă.

Având încrustate în inimi aceste precepte teologice, care se regăsesc in extenso în paginile lucrării intitulate Omul dincolo de moarte, recomandăm cititorilor să-şi rezerve câteva clipe pentru a lectura acest mic catehism, cu garanţia că timpul respectiv nu va fi un timp pierdut, ci un timp al mântuirii.