Argumentarea existenței lui Dumnezeu este mai întâi inductivă, întrucât se întemeiază pe fapte, pe observarea și interpretarea lucrurilor existente și întrucât concluzia că există Dumnezeu transcende premizele cosmologice prin care este stabilită; este apoi deductivă, întrucât operează cu principiile și adevărurile de rațiune, având ca principiu apropiat fundamental principiul rațiunii suficiente și al cauzalității. La faptele și adevărurile scoase din experiență, cugetarea adaugă un element rațional, logic și necesar, care îi permite de a le transcende, de a depăși faptele, realitățile cosmice, adevărurile de experiență de la care pornește.