Cartea de față este cea mai tulburătoare mărturie a unui monah contemporan despre vederea lui Dumnezeu, despre iubirea dintre el și Dumnezeu, despre simțirea sensibilă a iubirii dumnezeiești. Prin această lucrare, Cuviosul Iosif Isihastul se adaugă celor mai mari exegeți ai iubirii dumnezeiești din toate timpurile: Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Ioan Evanghelistul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama... Gheron Iosif a atins vârful și plinătatea existenței, a trăit unirea cu Dumnezeu în iubirea dumnezeiască. Împărtășirea de iubirea dumnezeiască îi este cheia deslușirii și vederii sensului ultim al existenței, al vieții de aici și de dincolo. Este un înflăcărat, un îndrăgostit de Dumnezeu. Arde continuu, aprins de simțirea iubirii dumnezeiești și de dorința de a împărtăși și celorlalți calea care duce la aceasta. Din ceata numeroasă a Părinților contemporani, Cuviosul Iosif Isihastul se desprinde ca cel mai entuziast martor al iubirii dumnezeiești. Forța mărturiei lui este de nestăvilit. Te cuceresc fără drept de apel cuvintele lui.
„Și umbrit de dumnezeiescul nor, În stâlpul de foc al Iubirii, in intregime foc și el făcându-se și neputând mai mult să ducă, striga lucrarea dumnezeiasca a Iubirii către izvorul Iubirii și zice inlăuntrul buzelor celor dumnezeiești: „Cine mă poate despărți de dulcea Iubire a lui Iisus?” Și mai mult, respirând adierea – fie in trup fie in afara trupului, Dumnezeu știe, fie in coliba, fie afară in văzduh, Dumnezeu știe –, numai aceasta știe cel care a văzut, ca făcându-se întru totul foc împreună cu focul și vărsând lacrimi de iubire, striga cu minunare și uimire: „Încetează, Iubire dulce, apele Harului Tău, ca încheieturile mădularelor mele s-au destrămat.” Și acestea zicând, respirând aerul Duhului, cu mireasma lui minunată și de negrăit, incetează simțurile, nemaifiind deloc incăpătoare lucrarea trupească. Și fiind in întregime prizonier închis in tăcere, se minunează numai de bogăția slavei lui Dumnezeu, până când va trece norul.”
Cea mai mare parte din scrisorile din acest volum sunt adresate unor rudenii după trup: o nepoată după soră care va deveni monahie, fratele acesteia si mama lor, sora părintelui. Strădania Cuviosului Iosif de a-i aduce pe cei trei la trăirea celor dumnezeiesti este neobosită. Paradoxal, rezultatele acestei strădanii nu sunt spectaculoase. Nepotul, pe care și-l dorea călugar și ucenic apropiat, s-a căsătorit și a devenit un teolog respectabil. Nepoata călugariță a plecat din prima ei mănăstire și a întemeiat o alta, unde a ajuns stareță. Gheron Iosif însusi are frecvent mustrarea ca investește prea multa atenție în rudeniile după trup, de care ar fi trebuit să se lepede pentru Hristos, dar iși face curaj și continuă cu gândul că grija lui pentru rudenii este una exclusiv duhovnicească. Iconomia dumnezeiască a făcut ca prin această „investiție” în rudenii să se dăruiască, iată, lumii comoara neprețuită a scrisorilor sale duhovnicești.
