Este foarte greu să definim fericirea, ca de altfel viața, iubirea etc. Fericirea nu se definește, ci se trăiește intens, ființial. Fără de Dumnezeu nu poți fi fericit. Ziua fără de soare este întuneric, adică noapte. Atunci când apare soarele pe cer, totul se umple de lumină și multă strălucire în jurul nostru. În momentul când Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu a pătruns pe ușa sufletului nostru (Apocalipsa 3, 20), toată ființa noastră se umple de lumină și începem să exaltăm de fericire.
Fericirea pe pământ este limitată, provizorie, parțială, superficială și uneori amăgitoare. Fericirea de dincolo, în rai sau paradis, este dumnezeiască, veșnică, stabilă, totală, profundă și adevărată.

Pentru a putea gusta din potirul fericirii, trebuie să credem cu adevărat în Dumnezeu, din tot sufletul nostru. Există o strânsă legătură spirituală între credință și fericire. Credința religioasă este baza legăturii dintre Dumnezeu și om. În măsura în care ne apropiem mai mult de bunul Dumnezeu, devenim mai fericiți și suntem în siguranță.
Dumnezeu ne este „Tatăl nostru din ceruri”. Copilul se simte fericit în brațele tatălui său plin de iubire. Această mare încredere în bunul Dumnezeu ne face tare fericiți și ne simțim deci tare bine, împliniți, împăcați sufletește, plini de viață.
Necredința ne provoacă frică, neliniște, tulburare, întuneric, haos. Dumnezeu ne vrea pe toți credincioși, adică să avem permanent încredere totală în El oriunde ne-am afla; El este cu noi și pentru noi. Credința este darul lui Dumnezeu.