Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos are multe înțelesuri duhovnicești, pentru că întruparea sau înomenirea Fiului veşnic al lui Dumnezeu este izvorul multor daruri şi binefaceri pentru omenire. Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic viu Se face Om muritor, pentru a dărui oamenilor muritori viaţa veșnică. Fiul lui Dumnezeu Se face Om, pentru ca omul să poată deveni fiul lui Dumnezeu după har (cf. Ioan 1, 12). Pe scurt, înomenirea lui Dumnezeu are ca scop îndumnezeirea omului. Coborârea Fiului lui Dumnezeu Iisus Hristos între oameni este începutul înălţării omului în împărăţia iubirii Preasfintei Treimi. Însă această înălțare a omului are ca bază împăcarea dintre Dumnezeu Cel Sfânt şi omul căzut din legătura cu El prin păcatul neascultării. Planul lui Dumnezeu de împăcare a Sa cu omenirea căzută prin păcatul neascultării este binevestit de îngeri la Naşterea Fiului Său ca om în Betleem. În această privinţă Sfântul Chiril al Alexandriei, în al său Comentariu la Evanghelia după Luca, spune că îngerii au cântat „slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14), deoarece îngerii „sunt în pace cu Dumnezeu, şi ei în nici un chip nu încalcă hotărârea lui Dumnezeu şi stau în mod temeinic în dreptate şi în sfinţenie. Dar noi nenorociții, aducem şi așezăm împotriva voinței Stăpânului nostru poftele noastre, şi de aceea ne aflăm ca niște vrăjmași ai Săi. Însă această stare a fost dezlegată de către Hristos. Căci El este pacea noastră, şi El, prin Sine, ne-a unit cu Dumnezeu Tatăl. El a scos dintre noi şi Dumnezeu păcatul care ne făcea dușmanii lui Dumnezeu, El ne-a făcut drepți prin credinţă şi El cheamă aproape de Dumnezeu pe cei care nu erau aproape de Dânsul”[1]. Taina Nașterii Domnului Iisus Hristos în Betleem este reprezentată în chip simbolic şi duhovnicesc în Liturghia euharistică ortodoxă, mai întâi prin Rânduiala Proscomidiei, când se pregătesc darurile liturgice (pâine şi vin) care vor fi aduse, la momentul potrivit al Sfintei Liturghii, pe Sfânta Masă din Altar pentru a fi sfinţite. Proscomidiarul reprezintă peștera de la Betleem, iar cruciuliţa care stă pe un suport semisferic, deasupra pâinii de pe Sfântul Disc, este numită „Steaua” care i-a călăuzit pe cei trei magi de la Răsărit, şi care s-a oprit deasupra peșterii de la Betleem, unde se afla Pruncul Iisus, numele cetății Betleem însemnând „Casa Pâinii”. De aceea, când acoperă Sfântul Disc, preotul rostește cuvintele: „Şi venind steaua, a stat deasupra unde era Pruncul” (Matei 2, 9). Înainte de începerea Sfintei Liturghii euharistice, preotul slujitor se roagă rostind cuvintele din cântarea îngerilor de la Betleem: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Pacea lui Dumnezeu dăruită oamenilor în şi prin Iisus Hristos este celebrată în întreaga viaţă liturgică a Bisericii Ortodoxe, dar mai ales în Sfânta Liturghie, când se rostesc cuvintele: „Pace tuturor” şi „Pace ție cititorule” la citirea Apostolului,„Pace tuturor” şi „Pace ţie celui ce ai binevestit” la citirea Sfintei Evanghelii, „Pace tuturor” înainte de Crez, după ecfonisul: „Cu îndurările Unuia-Născut Fiului Tău … ”, şi „Pace tuturor” după rugăciunea Tatăl nostru. Vorbind despre pacea lui Dumnezeu făcută şi adusă de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel spune că Însuși „Dumnezeu Tatăl era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuși … şi punând în noi cuvântul împăcării”(2 Corinteni 5, 18-19). Această pace se şi numește „pacea lui Dumnezeu, care covârșește orice minte şi care păzește inimile şi cugetele noastre în Hristos” (Filipeni 4, 7). Această pace dăruită oamenilor în şi prin Hristos este temelia împăcării oamenilor cu Dumnezeu şi a împăcării şi înfrățirii popoarelor între ele. De aceea, Apostolul Neamurilor spune despre Hristos că „El este pacea noastră, El Care a făcut din cele două lumi (iudeii şi neamurile) - una, surpând peretele din mijloc al despărțiturii, desființând vrăjmășia în trupul Său, legea poruncii şi învățăturile ei, ca întru Sine pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea. Şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi uniți într-un trup, prin Cruce, omorând prin ea vrăjmășia” (Efeseni 2, 14-16) [2]. Aşadar, omul cel nou în Hristos este omul în care locuiește pacea lui Dumnezeu şi care lucrează pentru împăcarea oamenilor cu Dumnezeu şi întreolaltă. De aceea, „făcătorii de pace, fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9). Întrucât Dumnezeu este Dumnezeul păcii (cf. Romani 15, 33; Filipeni 4, 9), pacea este dar al lui Dumnezeu şi roadă a Duhului Sfânt (cf. Galateni 5, 22), pacea este însoțită de dreptate şi de bucurie, pentru că „Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). Darul păcii spirituale, al împăcării omului cu Dumnezeu, cu sine şi cu semenii se cere prin rugăciune şi se cultivă prin gânduri, cuvinte şi fapte bune, astfel încât pacea spirituală a sufletului devine izvor de pace socială, de pace în familie, în comunitate şi în lume. Sfinţii Părinţi ai Bisericii învaţă că patimile egoiste ca: lăcomia sau iubirea obsesivă de avere, de putere şi plăcere şi altele asemănătoare produc în suflet tulburare, iar această tulburare se răsfrânge apoi în relațiile dintre oameni, care devin tensionate, conflictuale şi chiar violente, mai ales din cauza nedreptăților şi suferințelor create de lăcomie. Când inteligența umană este stăpânită de patimile egoiste ale invidiei, vicleniei şi minciunii, ea produce în suflet şi în societate dezordine şi multe răutăți, în schimb înțelepciunea care vine de la Dumnezeu este „curată, apoi pașnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, neîndoielnică şi nefăţarnică. Şi roada dreptății se seamănă întru pace de cei ce lucrează pacea” (Iacob 3, 17-18).